Mic

Atât de mic încât coada lui ar fi părut un fir de ață transparentă. Ca și cum nici nu ar fi existat. Practic, nici nu avea coadă, fiind un copil cât se poate de normal. Copil de om. Doar că era mic. Atât de mic încât dacă se uita direct la tine în ochi, puteai să-i surprinzi privirea doar cu coada unui ochi, restul ochiului și ochiul liber fiind disponibili să se uite la reclame cu iaurturi din lapte de sconcs cu pulpă de nucă. Și urechile lui erau mici. Direct proporționale cu el dealtfel. Urechile lui semănau cu două petale de cactus dintr-o specie demult dispărută, imposibil de descris. Și avea și două mânuțe mici. Atât de mici încât îi era aproape imposibil să apuce ceva cu ele. La o excursie la grădina zoologică ar fi râs toate maimuțele de el că are deget opozabil degeaba. Dar nu mergea la grădina zoologică niciodată. Pentru că nu aveau așa ceva la ei în oraș. La ei în oraș, singura distracție era un cinematograf. Un cinematograf atât de vechi încât nu puteau să ruleze filme în el. Îi lipseau cu desăvârșire pereții, tavanul, ușile interioare și ușa exterioară, casa de bilete și scaunele. Oamenii se adunau în fața lui și râdeau ore în șir de ideea trăznită a celui care botezase un raft de bibelouri – cinematograf.

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses cookies. By continuing to use this website, you consent on our use of these cookies. Find out more about this site’s cookies.