24 de ore nebune

Mijlocul lui ianuarie, dis de dimineata, ne imbarcam pe trenul de Vadu’ Crisului. Cinci baieti si-o fata, daca bine retin. Ajungem acolo in jur de ora 9, frumos, zapada mare, soare pe cer. Alegem un traseu practicabil, incepem cu un rugby in zapada de un metru, mai bem cate o gura de rom sa ne pastram temperatura corpului in parametri (wrong btw) si plecam pe traseu. Sus pe munte ajungem sa ne dezbracam la tricou, dupa care luam inapoi toate celelalte 100 de bluze pe noi cand intram in padure sa coboram. Doi o iau pe un traseu mai lejer, ceilalti patru ramanem pe traseul mai dificil, adica o coborare mai abrupta, prin zapada, pe o “poteca” ce figura doar pe harta. Aflati sub efectul romului, gasim o solutie foarte simpla la coborarea relativ periculoasa – doi dintre noi ne imbracam gecile invers (cu fermoarul la spate), ne incheiem bine glugile sa ne acopere mecla si ne transformam in sanii, fara sa vedem partia, fiind ghidati de cel care ne “calarea”. Norocul face sa nu nimerim bolovani prea mari sau ceva craci iesite din pamant si ajungem cu bine jos in vale.

Cu romul in creier, decidem sa ramanem cu corturile peste noapte daca tot le luasem cu noi. Cum zapada era relativ mare si nu prea aveam chef sa culegem crengi sa facem un pat sub corturi sa nu se scufunde peste noapte, decidem de comun acord sa montam corturile in incinta parasita a garii. Fara usi sau geamuri, dar macar acoperisul era relativ intact, eram aproximativ protejati. Punem corturile, adunam niste crengi, incercam sa facem un foc din care iese mai mult fum decat caldura si incepem sa ne descaltam sa ne dezmortim picioarele. Mai dai cu un rom, mai da-i cu o gluma incepem sa ne revenim din oboseala de pe traseu.

Trece vreo ora si vedem in ochiurile geamurilor niste fizionomii foarte furioase. Ce se intamplase? Mecanicul de pe un tren ce trecea prin zona a vazut fumul si a sunat la pompierii din primul sat cum ca arde gara parasita. Neavand cum verifica ce si cum, saracii oameni au iesit din fata sobei, au luat saculetii cu nisip, extinctoarele, vreo doua-trei lopeti si au pornit, pe jos, prin zapada, sa stinga “focul”. Vineri seara, de la vreo patru kilometri distanta, pe calea ferata. Normal ca oamenii respectivi se uitau la noi cu intentii criminale.

Strangem corturile in cca. 2 minute si mergem in halta sa asteptam urmatorul tren personal in care sa ne imbarcam sa ajungem la primul post de politie aflat in urmatorul sat. Pe tren ne intalnim cu ceilalti doi prieteni care luasera traseul mai lejer si le-am explicat pe scurt ca traseul nostru tocmai a devenit si mai dificil si probabil si mai costisitor decat anticipasem. Le lasam corturile si izolirele si alte chestii grele si ne uram drum bun si multa bafta.

Ajungem la postul de politie, ne tin astia vreo ora afara “pana le explica la politisti ce s-a intamplat” si ne poftesc la declaratii. Si stam noi si declaram ca am facut foc, si atata ne tot intreaba daca am facut foc pana decide ca nu mai avem cum sa prindem ultimul tren spre casa si ne lasa sa plecam. Noaptea, fara corturi, fara foarte multi bani, fara baterie in telefoane, ne-am trezit la 80 km de casa. Am luat singura decizie logica – ne-am oprit in prima bodega si ne-am cumparat rom. Si am plecat incet spre casa.

Nu facem 500 de metri ca trece o masina pe langa noi, incetineste si opreste. Dupa care da cu spatele pana ajunge iar in dreptul nostru. Mnoah, ne gandim, astia-s “pompierii” pe care i-am deranjat, or fi baut ceva intre timp si s-au intors cu niste prieteni si ne bat acuma de ne ia mama dracului.

Din masina se dau jos doua matahale de oameni si ne iau direct:

“Bah, voi sunteti aia de au dat foc la halta?”.

Bah, nenea, sa vezi, ca n-o fo chiar asa, ca am dat foc doar la niste crengi, halta n-are nimic, nu lovi!

“Bah copii, stati calmi, am auzit ce v-a facut cacanarul ala de sef de post. Io-s primarul, asta e consilierul X, am zis ca venim dupa voi sa vedem cum facem sa nu inghetati la noi in sat. In prima faza, haideti pana la mine acasa, mancati ceva, beti ceva, si mai vedem dupa aia.”

Ne uitam unii la altii, ne intelegem din priviri ca e cam singura noastra sansa sa trecem noapte fara macar o pneumonie serioasa si mergem la primar acasa. Ajungem la primar acasa, ne invita in bar, barul lui personal pentru chefuri cu prietenii. Bem un pahar de ceva, ne povestim ziua, rad astia de noi si cu curul si ne repeta ca suntem idioti si ne anunta ca ni s-a pregatit intre timp casa de oaspeti. Ne da doua paini, vreo doi metri de carnati si un borcan de mustar si ne conduce la casa de oaspeti. In continuare ne uitam ca prostii unu’ la altu’. In camera ne asteptau doua-trei flacoane de vin de casa si o sticla de palinca. Ne ureaza noapte buna cu rugamintea sa nu dam foc la casa de oaspeti ca ar fi cam multa piromanie pe o zi, ha ha ha. Rezumatul serii a fost ca unul a adormit cu picioarele sprijinite de aragaz (desi aveam si soba) pana a mirosit a jumari, pe altul l-am gasit afara dormind in zapada iar altii doi n-au dormit cam toata noaptea.

A doua zi dimineata am fost invitati la o cafea si ulterior la micul dejun. Ne-am luat ramas bun, ni s-au prezentat din nou scuze oficiale pentru situatia de cu o zi in urma dupa care am fost totusi rugati sa nu mai facem foc unde ni se scoala.