Pizza fantomatică

Voi încerca să redau cât mai coerent una din multele aventuri la pizza. Era o primăvară frumoasă, păsărelele zburdau, cerbii cântau, Dinamo juca prost ca de obicei şi mi-era foame.

Hai să lovesc o pizzerie, nu dăm nume, nu-i aşa? Mă aşez la o masă şi iau meniul. Ok, ne uităm peste:
Pizza cu urechi…neeh, nu spune clar ce urechi, pot fi orice urechi. Pizza din viitor, iarăşi pas, poate ăia din viitor mănâncă uraniu, azbest şi veioze. Pizza de apă dulce, sună interesant dar poate dau în diabet. Pizza Matol, sună fain, ingredientele mi-erau cunoscute: vodkă, bere, cognac, vin şi Unicum, toate într-un blat mai solid în forma de blid. Sărim peste şi ajungem la pizza casei: Pizza Lumină.

Mă uit peste compoziţie, sună fain, licurici proaspeţi, becuri de crăciun şi alge fosforescente. Comand una, vine relativ repede, cu o singură problemă, licuricii cred că erau beţi şi nu mai luminau. Îmi explica ospătarul că vezi doamne au stat la frigider lângă 2 pizza Matol şi n-au nimic, că se vor trezi ulterior în stomac şi-şi vor face treaba. Aşa ceva nu accept. Ori îmi dai lumină completă ori chem OPC-ul pe voi, scrie clar acolo – intensitatea licuricilor nu poate fi mai mică decât 1/2 din viteza luminii aplicate vertical în borcanul Verzelius. Se dau oamenii peste cap, fac ei ceva vrăji acolo, descântă prin bucătărie, dar îmi aduc exact ce am vrut. O minunăţie, algele ţi se topeau în gură, becurile te zgâriau pe limbă până ţi se topea toată, iar licuricii…licuricii erau fantastici, parcă mâncai lumină în cea mai pură formă, lumină din lumină chiar. Satisfăcut, plec spre casă şi încep problemele. Atunci m-a lovit. Vraja se destrămase, şi “licuricii” îşi reveneau la forma lor iniţială – erau licurici fantomatici.